Hiper-intenţia. Cum să îţi distrugi singur relaţia și întreaga viaţă, de bunăvoie și nesilit de nimeni

Există un mecanism ciudat, eu îl numesc chiar pervers, care îţi poate afecta, din senin și fără să ai impresia că urmează să ţi se întâmple ceva, aproape toate domeniile vieţii: dragoste, încredere în sine, comportament, sex, relaţii interpersonale etc. Nu toate deodată, dar acolo unde intervine acest mecanism… ei bine, în două-trei luni, te trezeşti cu o mare problemă care poate să rămână insolubilă timp de ani de zile. Şi el poate să apară oriunde.

Un exemplu: într-o seară, dintr-un motiv oarecare, nu poţi să adormi – te mai uiţi puţin la un film şi îţi faci un ceai relaxant. A doua zi, îţi amintești că ieri ai adormit mai greu, şi, preventiv, iei un ceai sedativ. (Acest “preventiv” care ne omoară, de fapt). A treia zi, iarăşi, te pregăteşti mental să dormi, te supraveghezi cu mintea: “oare, azi, o să pot să adorm? Sper că nu o să se repete situaţia de alaltăieri”. Şi pe măsură ce “te gândeşti” că urmează să adormi, că a venit momentul, evident că nu o să mai adormi, pentru că somnul e un proces spontan, natural, iar dacă te auto-supraveghezi îl blochezi. Începi să iei pastile, şi, într-o lună, ai devenit insomniac cu acte în regulă. Deși nu aveai nici o problemă.

Acest mecanism funcţionează la fel de bine pentru zeci de alte zone din viaţă: pentru impresia de timiditate, trac, fobie socială, sau multe altele: într-o bună zi ai impresia că, de fapt, eşti timid în public sau că transpiri prea tare, că îţi pute gura, că îţi put picioarele sau urechile, că eşti prea mic, prea mare, prea gras sau prea slab, deja cocoşat, prea urât sau prea frumos, şi aşa mai departe. În toate cazurile, încercând să rezolvi un fapt care era normal sau, oricum, era cum era el lăsat de la mama natură, şi mai ales era trăit spontan, ne-analizat și ne-analizabil, mai mult îl complici. Era mai bine să nu faci nimic, să nici nu te gândeşti la asta!

Acest proces este explicat de două şcoli de psihologie, printre altele: logoterapia și terapia sistemică.

Mai întâi, logoterapia lui Viktor Frankl, psihiatrul evreu care a scăpat cu viaţă din lagărele de exterminare naziste şi a inventat, apoi, o întreagă teorie de psihanaliză a sensului vieţii. La el găsim conceptul de hiper-intenţie, momentul în care forţăm cu mintea un proces care nu are legătură cu mintea – cum sunt somnul, sexul, dialogul firesc cu celălalt, sau sentimentele de dragoste. Hiperintenţia vrea să rezolve, dar mai degrabă blochează ceea ce vrea să rezolve.
Iată de ce găsim, şi aici mi se pare foarte importantă aplicaţia conceptului, situaţii de cuplu în care cei doi se iubesc, totul merge perfect. Dar într-o bună zi, unul dintre cei doi îşi pune întrebarea fatală: oare între noi mai e “chestia aia”, “scânteia”, “intimitatea”, “fiorul”?
Mi se pare cea mai “perversă” întrebare, e întrebarea care chiar nu merită pusă, pentru că introduce mintea în interiorul sentimentelor de dragoste. Începi să te uiţi la filme sau la alte cupluri, şi să compari în mintea ta ce vezi acolo cu propria ta relaţie – “ceilalţi se sărută cu pasiune, eu nu mai simt pasiune de luni de zile…”. De fapt, întrebarea asta te-a scos deja emoţional din relaţie. Şi în scurt timp te auto-convingi că prietenul (prietena) e o persoană pentru care ai, desigur, respect, prietenie, politeţe, bla bla bla, dar nu mai ai un strop de pasiune sinceră. A dispărut fiorul, îţi spui – de fapt l-ai stins singur cu apă rece, fără să te fi plătit nimeni să faci asta, și deși aveaţi o relaţie absolut normală și satisfăcătoare.

Acelaşi mecanism apare în ce privește sexul – ţin minte o frază dintr-o carte a psihiatrului francez Boris Cyrulnik: atunci când e vorba despre sex şi orgasm, a “nu vrea înseamnă a putea – ne pas vouloir c’est pouvoir”. În ce priveşte sexul şi orgasmul, intră în joc nişte mecanisme incontrolabile pe care nu poţi să le “vrei”, nu poţi să comanzi apariţia lor cu mintea. Iar dacă faci asta, ai toate şansele să nu mai iasă nimic interesant din toată scena ta de dragoste, să se risipească tot misterul şi să începi să te gândeşti că ai avea o problemă, tu sau partenerul – când, de fapt, trebuia doar să fii, acolo, dar fără să forţezi realitatea cu mintea. (Mai bună era imaginaţia decât mintea, dar asta e o altă discuţie). 

Cum scapi din acest mecanism pervers care se auto-multiplică singur la infinit?

Soluţia o găsim în scrierile lui Paul Watzlawick şi în general la Şcoala de la Palo Alto (San Francisco). E vorba de teoria sistemică: avem un sistem (de exemplu corpul uman, care doarme prin procese fiziologice lăsate de la părinţii nostri cei din grotă). Dacă încercăm să rezolvăm o problemă care ni se pare că a apărut (insomnia), de fapt, începem să distrugem sistemul. Normal, dacă atunci când te pui în pat începi să te gândeşti la somn, somnul fuge departe de tine, pentru că somnul (ca și plăcerea sexuală, ca și dragostea) vine pe furiș, pe neașteptate, fără să semneze condica.

Pe moment, “problema ta este problema”, – e sloganul acestei teorii. Şi cu cât încerci să o rezolvi, cu atât mai mult o crești. Strategia (greșită, dar firească) e să faci mai mult, încă, același lucru. (“Faire plus de la meme chose”). 

Soluţia, ne învaţă Paul Watzlawick, este una paradoxală. Decât să fac mereu ceva previzibil dar evident fără efect, mai bine fac ceva paradoxal. Pentru insomniaci, soluţia e să nu mai “încerci” să dormi, ci să încerci să rămâi treaz. Insomniacului i se aprinde lumina, i se pune muzică, şi este rugat să încerce să ramână treaz, ba chiar să iasă la plimbare – atunci omul adoarme, destul de repede, pentru că nu mai e obsedat de ideea de “a adormi”.

Faci, deci, cu totul altceva decât ai face încercând să rezolvi problema, sau cu totul altceva decât ai făcut până acum. Iar pentru asta, trebuie să ieși din dualitatea Problemă rezolvată / problemă nerezolvată. Trebuie să găsești al treilea element, un element care nu are de-a face cu dualitatea în care ai intrat.

Pentru timiditate şi trac în public, te focalizezi pe ceva foarte concret – să atingi toate cele 12 puncte din prezentare, să răspunzi corect la toate întrebările din sală, să vorbești în mod egal și obiectiv despre toate subiectele, să lași măcar o idee principală ascultătorilor pentru fiecare din temele respective etc.

De fapt, pentru teoria sistemică, pui un punct de referinţă, de recentrare, în afara sistemului. Schimbi cadrul – teoria sistemică are în centru conceptul de “reîncardare” – pentru ca să vezi lucrurile altfel, mai degrabă decât să le schimbi, sau, mai ales, mai degrabă decât să vrei să le schimbi. Reîncadrezi scena, situaţia, chiar și problema. 

Un exemplu, cam simplist, dar foarte potrivit pentru subiect: ești într-un autobuz și ţi se intersectează privirile cu ale altcuiva cu câteva secunde mai mult decât timpul “clasic” potrivit pentru a privi un străin. Cum e înghesuială, nu poţi merge în altă parte, iar acum, dacă te uiţi spre acel om… ești stresat, dacă nu te uiţi… iar ești stresat. Ce faci? O tehnică simplă, ca să ieși din dialectica mă uit/ nu mă uit, e să îţi propui ca obiectiv urmărirea cu ochii a unei culori anume, de exemplu roșu, în câmpul vizual, haine, telefoane, reclame care se văd pe geam. Cam ăsta e genul de soluţie paradoxală: te focusezi pe ceva care, în situaţia respectivă, iese din schema de bază a problemei care mă obsedează, binară, Da/Nu.

În ce priveşte relaţiile, te focalizezi pe cu totul altceva decât pe ceea ce te blochează. Dacă eşti blocat pe faptul că prietena ta e blondă şi nu e brunetă, te focalizezi doar pe faptul că… de fapt, e singura ta prietenă și chiar singura femeie pe care ai întâlnit-o căreia îi place și muzica şi sportul (ca și ţie) sau pe faptul că e singura ta prietenă care ştie să aibă şi grijă de tine, dar să şi guste un film de acţiune american plin de pop-corn şi de bere, ca “băieţii”. Nu te mai gândești la ce nu are ea (sau el), ci la ce are, la ce o face specială, și la faptul că, dacă ai avea o brunetă, după ceva timp te-ai sătura de faptul că e brunetă și ai vrea o roșcată, doar dintre roșcate tot ceea ce ai ales în prietena ta de acum, ceea ce o face specială faţă de altele, e ceea ce ai alege, din nou. Restul ţine de imaginaţie și de creaţie pesonală, de viaţă, ceea ce e treaba ta să adaugi, fie că prietena ta e brunetă sau blondă. Așa ceva. 

Schimbi cadrul. Poţi să scapi de insomnie, de timiditate, dar mai ales să te re-îndrăgosteşti de partenerul tău, în scurt timp, după luni sau ani de auto-sabotaj zilnic de care nu îţi dădeai seama.

(Articolul va fi continuat). 

SURSA: Internet

NOI GRUPE DE DEZVOLTARE EMOTIONALA SI DE ABILITATI SOCIALE!!!

NOI GRUPE DE DEZVOLTARE EMOTIONALA SI A ABILITATILOR SOCIALE!!!

Cabinetul Psihologic Raluca Bădeliţă organizează   noi grupe de dezvoltare personala pentru copii. Se vor forma  grupe in funcţie de vârsta copiilor înscrişi.


Grupa 6-8 ani     Devenim autonomi si încrezători!

Grupa 9-11 ani   Devenim adaptaţi si comunicativi!

Grupa 12-13 ani Devenim responsabili si echilibraţi!
 

Vom veni in întâmpinarea copiilor cu tehnici expresiv-creative si distractive, specifice vârstei lor.

Sentimentul apartenenţei la grup încurajează autenticitatea fiecărui copil, deschiderea faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Copilul se va simţi apreciat aşa cum este el, confirmat şi valorizat. Va deveni mult mai sigur pe sine, mai implicat, fără a se teme de eşec sau de judecata celorlalţi.
 
 Durata: 7 module, modulele se vor desfăşura o dată la două-trei săptămâni (după-amiaza, intre 16:30-18:00 sau sâmbăta 11.00-12.30)
Preţ: 40 lei/modul. (Vino cu cu prieten si plătiți, fiecare,35 Ron/modul)
Înscrieri in limita locurilor disponibile - grupe de maxim 10 copii.
 
Adresa : Sediul EduMax, Zamca

Traineri: 
Raluca Bădeliţă, psiholog clinician si  psihoterapeut de familie si cuplu specializat in consilierea copiilor si adolescenților, psiholog acreditat Colegiul Psihologilor din România.

Anda Panţiru,Profesor cu o experienţa de 13 ani in învăţământul primar.

Va așteptăm cu drag!



Contact: Pentru detalii şi  înscriere contactaţi-ne la 0745832400 sau   0741151795
sau ralucabadelita@yahoo.ro  sau dezvoltarepersonalasuceava@gmail.com

Secretul fericirii

Cu mulţi ani în urmă, a trăit un înţelept, care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume. Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.

Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:

-Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi ?

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:

-Pe tine te voi învăţa semintea mea şi inima mea, iar marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

cretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent. În realitate, sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine. Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită !

Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi!

Sursa: ascultainima.blogspot.ro

Despre interactiunea matura intre barbat si femeie – o cale de evolutie spirituala pentru fiecare

    „Sufletele barbatilor si ale femeilor se afla in relatie pentru a evolua, nu pentru a evita evolutia. Ceva anume din noi stie acest lucru si doreste aceasta crestere mai mult decat orice.” Citatul face parte din cartea „Iubire magica”, de Marianne Williamson, aparuta la editura For You – o carte de mare profunzime, care analizeaza relatiile dintre barbati si femei din punct de vedere spiritual, al parcurgerii impreuna a drumului catre evolutia personala.
           Mai jos redau un fragment din capitolul „Adulti indragostiti”, plin de raspunsuri la foarte multe din problemele sentimentale pe care le intalnim zi de zi sau le vedem la cei din jur. Un fragment care ne aduce in atentie un adevar spiritual de necontestat: orice problema sentimentala este un prilej de dezvoltare personala si evolutie spirituala, si nu un motiv de suferinta!
Trebuie doar sa incercam sa ne schimbam perspectiva, sa ne transcendem egoismul de tip „Mie mereu mi se intampla asta!” si sa invatam lectiile, uneori dureroase, pe care relatiile noastre sentimentale ni le transmit, cu acuratete, de fiecare data.
          „Adeseori, doi adulti care formeaza un cuplu, repeta la nesfarsit dramele copilariei. Una dintre aceste melodrame obisnuite se petrece atunci cand un barbat care nu s-a maturizat cu adevarat, se indragosteste de o femeie care crede ca l-ar putea determina sa se maturizeze.
O femeie care incearca sa faca lucrarea emotionala a unui barbat, in locul lui, a ales sa joace rolul mamei sale. A te purta cu un barbat ca o mama, ii anuleaza prin definitie barbatia si ii intareste disfunctia. Incapacitatea unui barbat adult de a-si asuma responsabilitatea in ceea ce priveste propriile sale ganduri, sentimente si actiuni este, in primul rand, o dovada de imaturitate – iar o femeie care incearca sa-i compenseze lipsa, punandu-i la dispozitie mai mult din ea insasi, ii intretine aceasta imaturitate.
Daca mama sa nu l-a lasat sa mearga pe propriile-i picioare atunci cand ar fi trebuit, asta nu inseamna ca trebuie sa-l duci tu in spate. Solutia este ca cineva sa-l lase sa faca acest lucru, ACUM. Pana cand un barbat nu se va desprinde in mod fundamental de adolescenta, el nu va avea forta necesara pentru a fi un barbat adevarat, sau pentru a nutri o iubire adevarata.
“Dar daca eu nu o fac in locul lui – daca nu il chem atunci cand el nu ma mai cheama, daca nu-l fac sa vorbeasca despre sentimentele lui si nu ii arat ce face, daca nu-i explic unde greseste in relatia noastra, in momentul in care, in mod evident, el nu are nici o idée despre asta – atunci relatia se va termina! Nu va mai putea continua!” spun unele femei.
Poate ca e trist, dar tocmai asta e problema. Daca un barbat pe care il doresti nu vine catre tine, ar trebui poate sa te intristezi, dar in nici un caz nu trebuie sa-l iei de guler. Daca el nu vine catre tine, asta se intampla pentru un singur motiv – si anume, ca el nu te doreste. Daca il seduci, il manipulezi, iti faci planuri, sau incerci in alt mod sa declansezi ceva ce nu ar porni, in mod normal, de la el, atunci vei da gres, ceea ce te va face sa te simti, in cele din urma, umilita, respinsa si jenata.
Si de ce ar incerca o femeie sa castige, prin manipulare, dragostea unui barbat? In esenta, pentru ca e disperata. Ea doreste sa apara in viata ei o iubire mareata, pasionala – ceea ce doreste, de fapt, oricine. Dorinta, in sine, nu are nimic rau in ea. Ceea ce e rau este incercarea noastra de a o lua pe scurtatura, pentru a o implini. Universul ofera iubirea pe gratis, dar relatia potrivita trebuie castigata. Iubirea in sine este o energie care pluteste liber, iar relatia este un container pamantesc pentru ea. Acest container trebuie plamadit din integritate, dreptate si compasiune, altfel, energia devine distructiva.
Nu merge sa incerci sa convingi un barbat ca tu esti femeia visurilor lui. O femeie care unelteste inca nu a invatat ca, daca un tren nu se opreste in statia noastra, inseamna ca nu este trenul nostru. Din pacate, ea nu-si da seama ca exista un alt tren care incearca sa ajunga la ea, dar care nu o poate face, deoarece un tren care nici macar n-ar trebui sa treaca pe acolo, este retinut de intensitatea dorintei ei.
Se poate spune ca, intr-un fel, ii controlam pe cei pe care ii invatam, cu care ne purtam ca o mama, sau pe care ii ajutam prea mult. Asta e motivul pentru care aceste roluri sunt atat de tentante pentru aceia dintre noi care ne temem de o intimitate adevarata. Dar daca cedezi acestei tentatii, intr-o buna zi gluma se intoarce impotriva ta.
Masculinul initiaza, femininul primeste. Daca intr-o relatie, femeia joaca rolul initiatorului, rolul masculin, agresiv, atunci barbatul nu poate decat sa ramana in locul afectat ei, in detrimentul masculinitatii sale. Daca el cedeaza in fata solicitarilor de ordin psihologic ale unei femei, atunci el joaca rolul partii feminine, vizavi de partea masculina. Dar chiar daca el e dispus sa faca acest lucru pentru a o satisface, de obicei o femeie nu este fericita cu un barbat, daca el vine la usa ei ca un catelus.
Unele femei ar putea gandi: “Da, dar barbatul meu nu stie cum sa fie barbat.” Exact! Numai o femeie cu standarde inalte, pe care nu o intereseaza nimic mai mult decat interactiunea cea mai adulta dintre un barbat si o femeie, poseda capacitatea de a inspira un barbat sa invete cum sa se comporte ca atare.
Ceea ce atrage in cele din urma atat barbatii cat si femelie este focul initierii, ademenirea inconstienta exercitata de situatia care reprezinta urmatorul stadiu al dezvoltarii noastre personale. Dar, singurul mod in care ii putem invata pe altii, este acela de a incerca, in mod constient, sa invatam propriile noastre lectii, atunci cand ei sunt de fata. A ne gasi si a trai propriul nostru adevar – si nu a incerca sa le spunem celorlalti care ar trebui sa fie adevarul lor – este cel mai mare dar pe care il putem face celorlalti.
Din punct de vedere psihologic, este important ca, intr-o relatie, noi sa ramanem in partea noastra a terenului, sa ne facem propria noastra lucrare si sa ne concentram asupra propriilor noastre reactii. Daca cealalta persoana nu isi intinde mainile catre noi, trebuie sa acceptam faptul ca aici nu se va desfasura nici un joc.
Atunci cand un barbat ia initiativa in forta, dar dupa aceea face un pas inapoi la primul semn ca poate obtine ceea ce a vrut, el anunta ca nu este inca pregatit pentru iubire. Anunta ca tu esti, dar nu explicandu-i in mod co-dependent ceea ce el evident nu intelege, ori incercand sa-l infierbanti sau sa-l atragi din nou catre tine. Anunta universul ca esti gata pentru o relatie care sa fie mai adulta, dar nu te mania pe cineva care inca nu se comporta ca un adult. Furia la adresa unui barbat care se comporta in iubire ca un copil, nu este mai rezonabila decat furia la adresa unui copil de sase ani care nu este in stare sa faca un nod la cravata.
Dar de fapt, daca tu te-ai grabit sa-ti daruiesti inima, inainte de a ti se fi dovedit ca, din punct de vedere psihologic si emotional, te-ai angajat intr-o relatie de adulti, oare acest lucru nu inseamna ca tu insati te-ai comportat ca un copil? De multe ori, barbatii sunt invinuiti ca nu se lanseaza intr-o calatorie cu care, mai intai de toate, nici nu au fost de acord.
Ce ocazie minunata este aceasta pentru ca doi oameni sa creasca! El poate incepe sa depaseasca acele situatii in care nu era suficient de matur pentru ca sa-si asume ceea ce el insusi a provocat, si sa se vindece de obiceiul cronic de a face pe grozavul pentru a obtine ceva, pentru ca apoi sa se retraga schiopatand. Ea incepe sa-si asume responsabilitatea pentru obiceiul de a-si darui inima unor barbati care nu au spus niciodata, cu adevarat, ca doresc acest lucru.”
Sursa: Aimee.ro

Cum ii invatam pe copii managementul emotiilor

Copiii nostri sunt, in foarte multe cazuri, oglinda noastra. Preiau starile noastre si ne copiaza comportamentele. Pentru a-i ajuta sa reactioneze pozitv in situatii de stres, trebuie noi, in primul rand, sa invatam sa reactionam pozitiv.

Cea mai buna strategie pentru a-i ajuta pe copii sa faca fata stresului presupune sa fii deschis si sincer.

Oferiti-le copiilor informatia de care au nevoie pentru a intelege ce se intampla. Nu e nevoie ca ei sa stie fiecare detaliu. Fiti scurt si lasati-i pe ei sa puna intrebari. Folositi cuvinte si idei pe care le inteleg si spuneti-le despre ce e vorba intr-un mod sincer si linistitor. Amintiti-va, copiii isi exprima adesea stresul si sentimentele.

Controlandu-ne propriile reactii, reusim sa influentam si reactiile copiilor nostri. Atunci cand va aflati intr-o situatie stresanta sau neplacuta, intrebati-va:

Este aceasta o situatie pe care o pot schimba? Chiar daca suntem doar 2% din problema, putem schimba acest procentaj. Daca situatia ne scapa de sub control, e posibil sa fim nevoiti sa ne adaptam ei si sa o acceptam. Pentru a realiza aceasta, putem sari peste situatie sau putem gasi ceva amuzant in ea (ceea ce este de obicei preferabil in astfel de cazuri).

Cat de important este pentru noi? Este aceasta chestiune cu adevarat importanta in schema vietii? Merita sa treci peste suparare? Este vorba si de un principiu important? Este prezent si un real pericol? Daca putem raspunde afirmativ la una din aceste intrebari, atunci probabil ca ne-am pierdut perspectiva, iar furia ne determina sa exageram lucrurile.

De exemplu, daca un copil refuza sa foloseasca echipament de protectie (casca de bicicleta sau scaun de masina), este nevoie sa luam o atitudine mai ferma decat atunci cand refuza sa faca baie, nefiind insa murdar.

A discuta controversat despre echipamentul de protectie este un beneficiu; acesta i-ar putea salva viata. A-l forta sa faca baie, ceea ce poate spori lupta pentru putere, dauneaza relatiei sau creeaza o ura pentru spalat, dar nu este un beneficiu; copilul ar fi doar mai curat decat era deja.

Exista si o alta posibilitate de a rezolva problema in afara de a ne infuria? Care ne sunt scopurile? Incercam sa castigam sau sa facem pe cineva sa piarda? Suntem cu adevarat interesati de rezolvarea problemei printr-o solutie de tip castig/castig?

Un alt element important este sa vorbim, cu voce tare, despre procesul de calmare prin care tocmai trecem, pentru a modela pentru copiii nostri managementul emotiilor.

De exemplu, daca va aflati la volanul masinii dumneavoastra si copilul va insoteste si, intr-o intersectie aglomerata un sofer << va ia fata >>, daca alegeti sa nu folositi un limbaj colorat si sa treceti cu vederea evenimentul, explicati copilului ce tocmai ati facut :

"Uite, un sofer a fost indisciplinat si ne-a pus in pericol. Asta m-a iritat si mi-a venit sa tip la el, dar am ales sa zambesc si sa-l iert, pentru ca, daca as fi tipat, m-as fi enervat si mai tare si oricum n-as fi putut sa schimb situatia".

Invatati sa va luati timp pentru relaxare, si invatati-va copiii sa faca acelasi lucru.

sursa: internet

Despre iubire

"Iubirea este foarte rară. A cunoaşte sufletul unui om înseamnă a trece printr-o revoluţie, pentru că dacă vrei să cunoşti sufletul unui om trebuie să-l laşi şi tu să ajungă la sufletul tău. Trebuie să devii vulnerabil, total vulnerabil, deschis. E riscant. E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om o dată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Periferiile se întâlnesc iar noi credem că noi ne-am întâlnit. Dar de fapt nu este aşa. Nu eşti periferia ta. De fapt, periferia este graniţa unde sfârşeşti, ea doar te înconjoară ca un gard. Periferia este locul unde sfârşeşti tu şi începe lumea."

“Iubirea e pur şi simplu nebună. Nu apare niciodată când şi unde crezi că va apare. E firesc să fie aşa. Iubirea e altceva decât minte şi asta înseamnă că atunci când e iubire adevărată mintea nu mai contează. De aceea marile iubiri par imposibile minţilor obişnuite. Nu e nimic neobişnuit aici. Iubirea care nu trece de barierele minţii nu e iubire adevărată. Şi viaţa, existenţa vrea iubire adevărată. Dar pentru aceasta ne verifică şi ne pune faţă în faţă cu iubiri aparent imposibile. Dacă trecem examenul, atunci suntem făcuţi pentru iubire, dacă nu îl trecem atunci mai avem nevoie de timp ca să înţelegem ce e cu adevărat important în viaţă”.

 

Osho - "Ce este iubirea?"