marți, 3 martie 2015

Povara perfectionismului

Motto: „Pădurile ar fi foarte tăcute dacă ar cânta numai păsările cu cele mai frumoase triluri.” - Henry Van Dyke

Perfectionismul este o adevarata povara, priveaza de bucuria prezentului, a competitiei, de entuziasmul celebrarii unei victorii, chiar daca nu este vorba neaparat de locul intai, cel mai bun rezultat, ci de un rezultat bun, o realizare importanta etc.

Perfectionismul te determina sa alergi intotdeauna dupa rezultate si sa consideri ca orice lucru pe care nu-l faci foarte bine, reprezinta un esec.
Uneori, chiar si atunci cand totul este la superlativ, cand castigi primul loc, nu se bucura de rezultatul obtinut, pentru ca te concentrezi deja pe urmatoarul cproiect care trebuie indeplinit perfect, ajungand in final la o “vanatoare de rezultate”.
Sau, dimpotriva, te poti situa in alta zona a perfectionismului – aceea a amanarii unor actiuni in care nu esti expert, din teama de a nu gresi! Adica, ramai in zona de comfort, in care stii perfect ce se poate intampla :)

Cum ai ajuns la perfectionism
Ai preluat un model din familie. De exemplu, de la mama care are o cariera, vrea sa fie si o gospodina perfecta, vrea ca totul sa straluceasca de curatenie, sa fie o mama model, etc
Ai internalizat indemnurile celor din familie: “Trebuie sa fii cel mai bun!”, “Trebuie sa iei numai 10!”. Ca urmare, voi fi calauzit in ceea ce fac de aceste devize si pot ajunge sa considere ca sunt valoros numai daca sunt cel mai bun in ceea ce fac.
Parintii le pot induce copiilor acest perfectionism si prin ceea ce fac in relatie cu ei, nu numai prin ceea ce le spun. De exemplu, daca parintele il roaga pe copil sa curate camera si, dupa ce copilul termina, parintele curata din nou, atunci mesajul receptionat de copil poate fi: “Nu te-ai descurcat suficient de bine, trebuie sa te straduiesti mai mult!”.
Parinti care acordau atentia numai atunci cand obtineai rezultate foarte bune, sau poate se faceau frecvent comparatii intre frati.

Parintii nu au nici cea mai mica idee ca au avut o “contributie” in a-i determina pe copii sa fie perfectionisti. Tocmai in acele situatii in care parintii trec prin momente delicate (divort, conflicte in familie, violenta domestica, pierderea locului de munca), copilul, din dorinta de a nu-si impovara suplimentar parintele, se straduieste sa ia note foarte bune, sa castige concursul de dans, sa fie intotdeauna pe locul intai. Poate exista si situatia in care parintele sufera foarte mult,si copilul, poate internaliza acea durere fara sa inteleaga nimic din ea, si poate incerca apoi sa faca totul foarte bine pentru a-si vedea parintele fericit.

Prin iubirea neconditionata ca element central in relatia cu tine, ofera-ti   oportunitatea  de a fi imperfect si fericit!

miercuri, 28 ianuarie 2015

Psihoterapia de familie: copilul sau parintele vine la psiholog?




Cea mai frecventa uimire este a parintelui care, in incercarea lui de a face o programare copilului la psiholog pentru ca „nu ne mai intelegem cu ea/el”, „ne-a trimis invatatoarea/profesorul”, sau „vreau sa ii faceti o testare sa stim cum sa ne purtam cu ea/el” afla ca sesiunea de psihoterapie este in primul rand cu parintii, ambii, obligatoriu. Si sunt foarte surprinsi ca „nu trebuie sa vina cu copilul” la psiholog si, mai ales, ca sedinta este cu ambii parinti in ciuda obisnuintelor: „Stiti, sotul meu lucreaza pana tarziu si nu are cum sa vina, ii povestesc eu ce vorbim noi aici”, „Ea nu crede in prostiile astea psihologice, nimeni nu ne poate spune cum sa ne crestem noi copilul”. Problemele subclinice, adica cele de intensitate slaba ale copilului pot fi rezolvate de catre parinte direct, cu ajutorul psihologului.

Relatia cu copilul
In realitate, maturitatea si echilibrul emotional al copilului nostru depinde in principal de doi factori:
  • cum reactionam emotional atunci cand copilul are o dificultate sau o stare emotionala de disconfort si
  • relatia noastra de cuplu.
Comportamentul copilului depinde de temperamentul lui, cat este de activ este sau cat de usor se adapteaza in situatii noi, de exemplu, si de ce invata si traieste alaturi de noi. Noi, parintii avem in control propriul nostru comportament, atat in relatia cu copilul, cat si in relatia cu partenerul. In consecinta, atunci cand comportamentul copilului sau starea lui va da de gandit, este irascibil, furios, sau trist, sau agresiv cu colegii sau fratele/sora, ceea ce avem de facut noi ca parinti este sa schimbam modul in care vorbim cu el, cum ii raspundem. Asa il ajutam sa se inteleaga mai bine si sa exprime ceea ce isi doreste intr-o forma mai potrivita sau sa tolereze disconfortul imediat si sa isi dezvolte autocontrolul.

Relatia cu partenerul de cuplu
Modul in care in cuplu se rezolva problemele, cu critica („Esti un egoist/a”, „Niciodata nu pot conta pe tine”), sau reactii defensive („Imi reprosezi?”) sau pur si simplu parintele se inchide in el si isi retrage afectiunea fata de partener, cu furie si resentimente, cu tacere „nu mai vorbim despre problema pentru ca oricum nu duce nicaieri” au un impact direct asupra echilibrului emotional al copilului. Toate aceste situatii il afecteaza pe copil, ii da un sentiment de insecuritate sa vada adesea tensiune in cuplu. Sunt cupluri care spun ca „nu ne certam niciodata de fata cu copiii”, dar in realitate copiii simt insecuritate din raceala si tensiunea din cuplu. Sau sunt cupluri care desi nu au conflicte sau certuri nerezolvate au o relatie fara prea multa pasiune, afectiune sau timp special petrecut impreuna: „Acum ca avem copii nu mai timp de noi”, „A trecut vremea noastra, copiii sunt prioritatea familiei”. Atentia fata de viata de cuplu este esentiala pentru dezvoltarea si maturitatea emotionala a copilului. Copilul va invata cum este o relatie de iubire in functie de relatia parintilor lor, cum se exprima dragostea, iubirea, cu atentie zilnica, afectiune, cu efortul de a rezolva problemele chiar daca emotional este dureros imediat. Daca copilul observa ca atunci cand sunt furioasa devin critica si imi retrag afectiunea fata de partener este foarte probabil sa invetesa faca si el acest lucru. Sau va invata sa se inchida in el ca sa nu supere sau sa dezamageasca.

Recomandarea mea pentru orice parinte preocupat de bunastarea copilului lor este sa aiba grija de viata lor de cuplu, este cel mai frumos dar pe care il pot oferi copilului lor. Si grija fata de propriile nevoi emotionale ale parintelui; cat de relaxat, bucuros, increzator este parintele, asa va fi si copilul. El depinde de starea noastra de bine! Principala noastra responsabilitate este sa avem grija de emotiile noastre, iar astfel relatia cu copilul nostru va fi una mai apropiata.

Sursa: www.suntparinte.ro

miercuri, 31 decembrie 2014

Multumesc,2014!

Iata un exercitiu pe care il fac de cativa ani, pentru a lăsa în urmă această perioadă și a fi pregătită pentru alta. 
Scurt și la subiect: Ai nevoie de câteva foi și un pix. Dacă simți nevoia să și colorezi, simte-te liber să o faci.

Ce ai învățat în acest an?

Scrie cinci succese și ce ai învățat din ele. Cum ai ajuns să ai rezultate bune? Ce acțiuni ai făcut? Cine ai devenit pe parcursul realizării obiectivelor tale? 
Dar eșecuri? Unde consideri că ai eșuat? Ce ai făcut sau nu ai făcut pentru a ajunge aici? Ce ai învățat din aceste situații?

Las în urmă

Gândește-te la ce vrei să se încheie în acest an. Proiecte neterminate de care nu mai vrei să te ocupi și-ți iau din energie, oameni, amintiri. Hotărăște conștient ce lași în urmă și scrie. 

Iau cu mine

Aici notează lecțiile învățate în acest an, ce vrei să continui să explorezi și în anul ce vine și ce proiecte vrei să aibă continuitate și în 2015. 

Ce te face fericit? 

Ce activități, oameni, experiențe te fac fericit? Ce poți face în 2015 să fie cel mai bun an al tău? Ce îți dorești cu adevărat? 
Scrie minim cinci scopuri mari care te pot duce acolo unde îți dorești și cinci acțiuni mici, care te fac fericit. În 2015, fă minim un lucru pe zi care îți dă o stare de bine. 

Unde pierzi energie?

Oricât de determinat și pasionat ai fi, energia este limitată. De obicei, facem lucruri care nu contează pentru noi și ne concentrăm în mai multe direcții, apoi ne simțim vlăguiți pentru a mai face lucrurile cu adevărat importante. Scrie ce activități îți scad din energie și vezi unde și ce poți modifica pentru ca în noul an să-ți gestionezi mai bine energia și timpul. 

Te iert pentru…

Scrie persoanele și experiențele cărora vrei să le dai drumul. Poți scrie chiar și o scrisoare, care să înceapă cu “Te iert pentru…” Observă ce ai învățat de la persoanele din viața ta (mai ales acelea care te-au rănit) și dă-le drumul. Dă-ți ție drumul. Meriți să fii liber. 

Mă iert pentru…

Pe tine pentru ce te ierți? Ce regreți din acest an și ce greșeli ai făcut? Nu te judeca, doar observă. Și scrie-ți și ție. Decide să te ierți și amintește-ți că ai făcut ce și cum ai știut tu mai bine. Regretele nu-și au rostul că nu te mai poți întoarce în timp. Așa că, dă drumul învinovățirii și spune-ți cu un zîmbet pe față “Mă iert pentru…”

Te iubesc

Gândește-te la toate persoanele importante din viața ta, pe care le iubești. Alege apoi trei persoane și sună-le, spunându-le ce rol important au.

Mă iubesc

Cum ai stat cu iubirea de sine în acest an? Ce apreciezi la tine și de ce calități ești mândru? Scrie-ți mare pe o foaie “Mă iubesc și mă accept așa cum sunt. “

Mulțumesc

Scrie 50 de motive pentru care ești recunoscător. Mulțumesc pentru…Este ceva magic!
Fă curățenie la sfârșit de an și gândește-te cu recunoștință la el. Ai încredere că te așteaptă ceva frumos și depinde doar de tine să faci din 2014 un an mai bun. 
Gunoiul nu îl ții în casă sub covor pentru că oricât de bine ai decora camera, peste o vreme începe să pută. Nu fă asta nici cu viața ta. Du gunoiul afară și decorează-ți sufletul. Spune-ți “Dau drumul cu recunoștință acestui an din viața mea.” Și dă-i drumul. Nu sta pe loc, căci în timpul ăsta poți face lucruri atât de utile…Privirea ta să fie orientată spre prezent și viitor. Trecutul s-a dus și e mort. Ceea ce contează e ce alegi tu să faci de acum înainte.

Sursa:internet

marți, 23 septembrie 2014

Dependenta emotionala


Pentru mintea inconstienta, iubirea adictiva este ceva firesc, de vreme ce este resimtita ca o conditie necesara a supravietuirii (“nu pot sa traiesc fara tine“).  Relatia dependenta e sanatoasa doar cand esti mic – atunci chiar ai nevoie de parintii tai ca sa supravietuiesti. Numai ca daca nu ti-au fost satisfacute nevoile atunci cand erai mic, vei cauta un parinte surogat in partenerul tau ca sa rezolve aceste afaceri neincheiate. Altii pot dezvolta exact comportamentul contrar, dezvoltand o teama de angajament, tocmai pentru a nu mai experimenta suferinta traita in copilarie, generata de prezenta precara a parintilor.
Iubirea adictiva inseamna dependenta de cineva exterior sinelui in incercarea de a raspunde unor nevoi nesatisfacute, de a evita temeri sau suferinta emotionala, de a rezolva probleme (din copilarie, cel mai frecvent) si de a mentine echilibrul. Paradoxal, ea se naste din incercarea de a tine viata sub control, tentativa soldata chiar cu pierderea controlului prin atribuirea unei puteri personale altcuiva. In spatele oricarei relatii obsesive se strecoara convingerea ca o astfel de adictie serveste unui scop inalt.

Ca adulti insa, cei mai multi par sa uite ca nu mai au NEVOIE de o iubire neconditionata, ei uita ca pot avea grija de ei insisi, ca isi pot rezolva singuri problemele. Inclinatia catre renuntarea la controlul asupra propriei vieti se naste din teama: teama de durere, de deprivare, de a dezamagi pe altii, de esec, de respingere, de a fi singur etc.
Iubirea adictiva mai naste o iluzie, si anume ca celalalt ne completeaza si ca fara el am fi “fragmentati”. Ceea ce se intampla de fapt este ca celalalt trezeste in noi calitati pe care nu le observasem sau nu credeam ca le-am putea avea. Cand ne indragostim, ne indragostim de fapt tot de noi, dar de partea neexplorata inca. Rolul partenerului este tocmai acela de a scoate ce e mai frumos in noi. Ceea ce admiram in ceilalti admiram in noi, iar ce uram, sunt tot laturi ale noastre, dar pe care le respingem.
Din pacate, exact cum spuneam si in postul anterior, suntem invatati ca nu putem trai fara o alta persoana, asta e societatea – ascultati cu atentie melodiile de dragoste, uitati-va la telenovele sau filme de dragoste, toate sunt modele ale iubirii nesanatoase.
“Iubirea infantila, imatura crede ca: daca eu am grija de tine si te iubesc asa cum vreau si eu ca tu sa ma iubesti, atunci chiar ma vei iubi asa cum vreau. Avem impresia ca dragostea unui copil este generoasa si inocenta, dar de multe ori ne inselam. Copiii nu sunt inca capabili de iubire spirituala; dragostea lor este egocentrica. Iubesc pentru a supravietui, pentru a nu avea de-a face cu durerea, frica, sau lipsurile.”
Caracteristicile iubirii adictive:
Partenerii:
1. se simt mistuiti (“imi esti indispensabil“)
2. au dificultati in stabilirea granitelor eului (exemple de granite slabe: conversatii intime cu persoane cu care nu ati stabilit relatii de incredere, indragostirea de orice persoana care va acorda atentie, recurgerea la comportament sexual ca unicul mod de a satisface nevoile celuilalt, nerespectarea propriilor valori pt a face pe plac altcuiva, acceptarea unor lucruri pe care nu le doriti, a spune da cand vreti sa spuneti nu, pastrarea relatiilor cu oamenii abuzivi, increderea in toti oamenii etc)
3. au tendinte masochiste
4. renunta cu greu
5. se tem de riscuri si necunoscut
6. au dificultati in experimentarea intimitatii reale
7. joaca jocuri psihologice
8. au nevoie de ceilalti pentru a se simti impliniti
9. cauta solutii in afara lor
10. pretind si asteapta iubire neconditionata
11. asteapta de la altii recunoastere si apreciere
12. isi doresc apropierea, desi se tem de ea
13.incearca sa “repare” sentimentele celorlalti (eu “salvator”, in unele cazuri)
14. joaca jocuri de putere (din care insa si partenerul obtine avantaje ascunse)
15. se tem sa fie abandonati cand au loc despartiri de rutina
Caracteristicile apartenentei sanatoase:
Partenerii:
1. permit afirmarea individualitatii celuilalt
2. traiesc un sentiment de contopire, dar si de separare fata de ceilalti
3. aduc la suprafata ce e mai bun in ei, dar si-n ceilalti
4. accepta ideea sfarsitului unei relatii
5. sunt receptivi la nou
6. stimuleaza dezvoltarea celorlalti
7. se simt liberi sa ceara ceea ce doresc
8. evita sa-i domine sau sa-i controleze pe ceilalti
9. isi accepta propriile limite, dar si pe ale celorlalti
10. incurajeaza autonomia celuilalt
11. au o stima de sine ridicata
12.au incredere in amintirea celor iubiti; le place solitudinea
13 isi exprima sentimentele in mod spontan
14. sunt dornici de apropiere si dispusi sa devina vulnerabili
15. isi afirma puterea personala si egalitatea fata de sine si ceilalti.
Cum treci de la iubirea adictiva la una sanatoasa?
Exista 7 etape:
1. Negarea – relatia inca pare normala in acest punct pentru parteneri. Apar rationalizarile (toate cuplurile trec prin asa ceva, e mai buna o relatie proasta decat niciuna, ne-am jurat credinta la bine si la rau, asa e viata, sa luam mereu ce e mai bun in oameni, nu e chiar asa de rau)
2. Disconfortul (“ceva nu e de ajuns“, “nu e in regula“, “ce se intampla cu mine? ar trebui sa fiu mai fericit“, “oare el/ea ma mai iubeste? oare eu il/o mai iubesc?“, “asta e tot? sunt plictisit“, “ma simt sufocat, trebuie sa ies din relatie“). Acum cei mai multi cauta alinare in alte dependente: alcool, mancare, cumparaturi, munca, jocuri, legaturi extraconjugale.
3. Confruntarea – poate fi declansat de o depresie, o despartire, o carte, o boala, o schimbare importanta in viata, o discutie cu un prieten etc. Atunci cand unul dintre parteneri ameninta cu despartirea, simptomele alarmante se amplifica. La fel si confruntarile melodramatice: acuzatiile si negarile furioase curg dintr-o parte in alta, mascand teama. Relatia intra in criza.
4. Separarea psihologica: renuntam la asteptarea cum ca o relatie e menita sa raspunda tuturor temerilor si nevoilor noastre. “Suntem dispusi sa pornim in acea calatorie interioara de descoperire a sinelui” (cine sunt? ce vreau de fapt? cum am ajuns aici? de ce mi-e teama? ce cred despre femei/barbati/relatii/iubire/putere?). Uneori se intampla sa aiba loc si separarea fizica in aceasta faza.
5. Siguranta de sine – indivizii incep acum sa se aprecize e sine, sa se autostimeze mai mult, sa aiba mai multa incredere in potentialul lor, in propria forta interioara.
6. Apartenenta – indivizii descopera alte modalitati de a iubi matur. S-au desprins. Au aflat ca sentimentul de apartenenta nu se rezuma la relatia de iubire, ci poate cuprinde si familia, prietenii etc.
7. Incercarea de a comunica – in aceasta etapa, indivizii trec de la concentrarea asupra propriei persoane si relatiei lor la trairi si gesturi de daruire mai generale. Multumiti de ei insisi si de ceilalti, ei au acum mai multa energie creatoare, vitalitate fizica si putere spirituala pentru a darui si a raspunde.
Parcurgerea etapelor e ca si la dependentii de droguri – pot sa existe recaderi. Intr-o zi esti la etapa 7, ca apoi sa te regasesti la 2, insa pe masura ce ei evolueaza, se va stagna mai mult in ultimele etape.

Nevoile psihologice ale partenerilor de cuplu




„O persoană care este exclusiv centrată pe sine nu este pregătită pentru a fi o jumătate dintr-un cuplu.” – Alfred Adler

Căsătoriţi sau nu, fiecare dintre noi ne aflăm la un moment dat al vieţii noastre într-o relaţie de cuplu, şi încercăm să găsim răspunsuri la cel puţin una dintre următoarele întrebări:
- Oare această relaţie va rezista în timp? Care sunt „ingredientele” de care am nevoie, pentru ca această relaţie să dureze toată viaţa?  Ce pot face eu pentru asta?
Simt că ceva nu merge în această relaţie, oare ce anume?Oare ce am greşit de partenerul/partenera mea pare să se îndepărteze de această relaţie de cuplu?Oare partenerul/partenera mea este mulţumit/ă de relaţia noastră de cuplu?Ceea ce ofer eu, este ceea ce partenerul/partenera mea are nevoie?
Multe dintre întrebările de mai sus, au la bază anumite nevoi pe care noi le dorim a fi satisfăcute în relaţia de cuplu în care ne aflăm.Aşa cum fiecare om are anumite nevoi de bază, fundamentale pe care se străduieşte să şi le satisfacă pentru a avea o viaţă împlinită, aşa şi în cuplu partenerii au anumite nevoi, psihologice şi emoţionale, care doresc să şi le satisfacă, astfel încât să se simtă împliniţi în relaţia în care sunt. Uneori aceste nevoi pot fi neconştientizate, iar persoana simte doar că „ceva nu merge”.
Alfred Adler, considera că nevoile psihologice fac parte din nevoile umane, iar satisfacerea lor, încă din copilărie, are un rol important în formarea stimei de sine.
Betty Lou Bettner, psihoterapeut  de orientare adleriană, a preluat aceste idei şi le-a dezvoltat şi promovat pe parcursul activităţii din întreaga sa carieră.
Cele patru nevoi psihologice (cei 4 C) sunt:
-  Conectarea;
-  Capabilitatea;
-  Contarea;
-  Curajul.
Satisfacerea acestor nevoi la ambii parteneri, crează premisele unui cuplu fericit şi longeviv.
Este foarte clar care sunt cei 4 C de care partenerii au nevoie într-o relaţie de cuplu. Însă ce presupune fiecare dintre aceştia şi cum pot fi dezvoltate sentimentele că fiecare beneficiază de ele?
Iată câteva exemple:

CONECTARE (după Betty Lou Bettner) 
sau nevoia de A APARŢINE (după Alfred Adler)Oricine se află într-un cuplu, are nevoia de a simţi că aparţine cuplului respectiv, că este conectat la cel de lângă el. Dacă unul din cei doi parteneri nu simte că aparţine relației cu celălalt, că este inter-conectat, atunci va căuta această conexiune în afara cuplului, fie în braţele altui partener (nu este obligatoriu, dar acest lucru creează premisele infidelităţii), fie prin cât mai multe activităţi desfăşurate individual ori cu prietenii.
Acest sentiment poate fi dezvoltat atunci când cei doi parteneri:- se bucură de momentele lor de intimitate, în care compatibilitatea sexuală joacă uneori un rol foarte important, sexualitatea fiind şi cea mai intimă modalitate de conexiune;
- îşi oferă reciproc momente de tandreţe (în special când pleacă spre serviciu şi când se întorc de la serviciu): o urare de bun venit însoţită de o îmbrăţişare, un zâmbet, o vorbă bună, etc.;
- petrec timp de calitate împreună (excursii, pregătirea unei mese festive, participarea la evenimente culturale, etc.) şi se bucură de aceste momente;
- iau mesele împreună, cel puţin în week-end – dacă acest lucru nu este posibil zilnic;
- iau decizii împreună, bazate pe o comunicare asertivă;
- contribuie amândoi la sarcinile şi responsabilităţile casei, în funcţie de abilităţile pe care le au, de preferinţe şi de timpul disponibil;
- ţin legătura unul cu celălalt, atunci când se află la distanţă, prin telefon, sms., etc.;

CAPABILITATE (după Betty Lou Bettner) sau A (SE) ÎMBUNĂTĂŢI (după Alfred Adler)
Cu toate că doi parteneri formează un cuplu şi au nevoia să simtă că aparţin cuplului din care fac parte şi că sunt inter-conectaţi unul la celălalt, făcând lucruri împreună, este necesar ca cele două personalităţi-în fond distincte, să-şi poată dezvolta individualitatea, pentru a evolua, pentru a creşte, pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei sale fiinţe, şi astfel încât să-şi poată îndeplini visele cu care a pornit la drum dinainte de a fi parte dintr-un cuplu. Când nu te simţi capabil şi competent, imaginea de sine (adică, încrederea în sine) scade şi poţi aduce nemulţumirea în relaţia de cuplu, punând chiar eşecul personal pe seama relaţiei de cuplu, ori a partenerului de cuplu, ceea ce va duce inevitabil la conflicte.
Această nevoie ne este satifisfăcută, atunci când:- putem să alegem să facem lucrurile la care fiecare dintre noi ne pricepem cel mai bine, lucruri pentru care să fim şi apreciaţi;
- fiecare dintre noi ne simţim ca fiind o persoană independentă, autonomă, capabilă să facă singură activităţi pentru a se descurca în viaţă;
- fiecare dintre noi avem un serviciu cel puţin mulţumitor, la care ne simţim utili şi obţinem rezultate;
- beneficiem de susţinerea sau libertatea partenerului pentru a ne continua munca, pentru a ne perfecţiona prin cursuri, pentru a ne reorienta şi califica profesional, dacă este cazul şi dacă ne dorim acest lucru.

CONTARE (după Betty Lou Bettner) 
sau nevoia de SEMNIFICAŢIE / A ÎNSEMNA ceva pentru celălalt (după Alfred Adler)Fiecare om aflat într-o relaţie de cuplu, are nevoia de a simţi că înseamnă ceva pentru celălalt, că nevoile sale contează pentru cel de lângă el, şi că şi el, la rândul lui, îşi aduce aportul la împlinirea nevoilor celuilalt. Când simţi că nevoile tale nu contează, că se pune mereu accentul pe nevoile celuilalt şi că tot ce faci este în zadar, că cel de lângă tine este mereu nemulţumit de ceea ce tu faci şi de modul în care faci, că numai ceea ce face el este bine, şi corect, şi frumos, încet-încet începi să te simţi inutil, „în plus”, neimportant, că nu contezi.
Această nevoie ne este satifisfăcută, atunci când:- simţim că însemnăm ceva pentru partenerul/partenera de cuplu, că acesta are nevoie de noi, că avem un anumit rol în viaţa sa şi că cel de lângă noi se bucură de rolul nostru;
- simţim că nevoile noastre sunt importante pentru partenerul de cuplu, iar acesta contribuie, la rândul lui, la satisfacerea/împlinirea respectivelor nevoi.

CURAJ (după Betty Lou Bettner), 
sau nevoia de  A FI ÎNCURAJAT/Ă (după Alfred Adler)În viaţă, fiecare persoană are nevoie de curaj pentru a face faţă sarcinilor şi dificultăţilor pe care viaţa i le scoate în cale. Unii dintre noi suntem înzestraţi cu curaj, probabil au văzut de mici această caracteristică la cei apropiaţi, alţii avem nevoie să fim investiţi cu curaj, să fim încurajaţi.
În fiecare cuplu, este necesar ca cei doi parteneri să se încurajeze reciproc, pentru a-i sădi în suflet sentimentul că este capabil, că poate face lucruri, că poate depăşi dificultăţi.
Această nevoie ne este satifisfăcută, atunci când:- în realizarea unei sarcini întâmpinăm dificultăţi, iar partenerul ne încurajează pentru a merge înainte şi, eventual, ne sprijină şi faptic;
- după un eşec, după o dezamăgire, partenerul ne ajută să vedem şi să înţelegem mai cu seamă acele aspecte care au fost pozitive în ceea ce am întreprins;
- în dorinţa de a realiza ceva, oamenii din jur ne descurajează, însă partenerul ne încurajează şi ne investeşte cu încrederea că vom putea reuşi în ceea ce ne dorim.
Site: www.angelacarmenplacintar.ro

vineri, 25 iulie 2014

Exercitiu: Care sunt valorile tale?

     Valorile sunt direcţii, procese, şi nu scopuri sau acţiuni. Ca să-ţi defineşti valorile trebuie să te uiţi la lucruri abstracte şi nu la cele pe care poţi să pui mâna. O casă reprezintă un scop, bunăstarea financiară e o valoare. O diplomă de master e un scop, cunoaşterea e o valoare. Să pui ştampila pe un buletin de vot poate fi un scop, să îţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce ţine de tine în sistemul din care faci parte e o valoare, şi tot aşa.
     Valorile sunt idei abstracte care îţi ghidează stabilirea scopurilor şi te ajută să alegi în ce direcţie să acţionezi, în ce comportament să te angajezi, şi tot ele sunt acelea care îţi amintesc că există ceva mai presus de momentul prezent, de "chef" sau de teamă, de dificultăţi în general, orice formă ar lua ele. S-ar putea să mă tem de respingere şi atunci să nu mai invit niciodată pe cineva în oraş, dar asta o să mă facă să fiu foarte nefericit dacă una dintre valorile mele de bază e să am o relaţie de cuplu reuşită. Pe de altă parte, dacă îmi reamintesc constant că îmi doresc o lume mai bună, orice ar însemna asta pentru mine, atunci acţiuni neplăcute şi incomode ca aruncatul gunoiului la coş, şi nu pe jos, de exemplu, devin mai pline de sens şi mai uşor de întreprins.

     Care-ţi sunt valorile?

     De multe ori, clienţii mei sunt încurcaţi în faţa întrebării "Care sunt principalele tale valori?". Îmi amintesc de un moment în care eu însămi am constatat cu uimire că, deşi pe undeva, nedefinit, ştiam că există nişte treburi de la care nu vreau să mă abat orice ar fi, n-aş fi putut să le enumăr cursiv, fără să mă poticnesc.
     Dacă te-aş întreba chiar acum care sunt valorile tale, ai şti ce să-mi răspunzi? Ştii care sunt liniile directoare ale vieţii tale? Care sunt lucrurile la care ţii mai presus de orice? Care sunt atitudinile care-ţi orientează acţiunile şi pe ce se bazează acestea? Poţi să le numeşti? Avem principii şi valori înnăscute, insuflate, construite, dar nu întotdeauna suntem conştienţi de ele, cu toate că o viaţă bine trăită înseamnă în mare parte o viaţă orientată de şi către valori, lucruri importante, semnificative.
     Aşadar, dacă şi pe voi vă interesează să duceţi vieţi împlinite (valorile clare şi asumarea lor responsabilă sunt lucruri care au reputaţia de-a pune serios umărul la treaba asta), vă propun mai jos un exerciţiu care să vă ajute să vă cunoaşteţi mai bine, inspirat din psihoterapia prin acceptare şi angajament - ACT. Dacă vă place, daţi-l mai departe. Dacă vă place foarte mult şi eventual vă ajută, nu vă sfiiţi să-mi spuneţi, în comentarii sau pe mail.

     Exerciţiu - ţinta valorilor

     Acest exerciţiu ia în considerare patru domenii mari ale vieţii, respectiv munca sau educaţia, timpul liber sau relaxarea, relaţia cu familia şi prietenii şi dezvoltarea personală şi sănătatea. În prima parte a exerciţiului, scrie pentru fiecare dintre cele patru domenii una sau mai multe valori după care te conduci. De exemplu, s-ar putea ca pentru tine să fie important să fii un bun profesionist, să te relaxezi în aer liber, să fii un iubit atent şi să fii responsabil cu propria sănătate. Notează-ţi câteva valori pentru fiecare domeniu, cu grijă ca ele să fie cu adevărat ale tale şi nu ale altcuiva. Întreabă-te ce ar conta cu adevărat dacă nu ţi-ar fi teamă de nimic şi dacă nu te-ar împiedica nimic să-ţi duci planurile la bun sfârşit. Ce fel de persoană ai vrea să fii în fiecare dintre cele patru domenii? Cum ţi-ar plăcea să te considere cei din jur? Ce fel de tată, fiică, angajat sau colaborator ai vrea să fii?

     În partea a doua a exerciţiului, notează cu un X pe ţinta de mai jos (sau pe una desenată de tine) cât de aproape sau de departe eşti de a trăi conform valorilor pe care le-ai enumerat în prima parte.


     Asta e tot. Ăsta e exerciţiul care sper să vă îndrepte spre propriile valori, să vă ajute să le identificaţi şi să trăiţi, poate, mai aproape de spiritul lor. :)
 
 
Sursa: internet
Photo by Aaron Hockley