luni, 28 ianuarie 2013

Hrana afectivă și susținerea parentală

Sotul meu nu l-a înțeles niciodată pe Petre. Era un copil care se îndoia mereu de el însuși, care avea nevoie de multă consolare și afecțiune. El nu a primit din partea tatălui său decât educație. Argumentele soțului meu pentru a se apăra sunt că frații și surorile sale au crescut în aceeași manieră, ceea ce este adevărat. Și că l-a educat sever pentru binele lui, ceea ce era adevărat ca intenție, dar nu ca rezultat. Petre avea nevoie mai mult de dragoste decât de dresaj.

Am facut din el bărbat și el imi reproșează că l-am distrus. I-am impus să meargă la cercetași, unde a învățat o serie de valori care astăzi îi sunt necesare. L-am crescut ca pe ceilalti copii ai mei: fiind sever, dar corect. Nici unul dintre ei nu mi-a făcut reproșuri. El singur din toți s-a rupt de mine. Se comportă ca un ingrat !
Probabil că citind aceste rânduri, câțiva dintre dumneavoastră s-ar putea sa aibă o tresărire. Poate vi s-a întâmplat dumneavoastră, în familie ori scena vă este cunoscută din alt mediu. În oricare dintre cazuri, amintirea a adus la suprafață și-o emoție. Căutați să identificați ce emoție simțiți, și cărui gând i se datorează. Dacă v-a atins, poate fi important pentru dumneavoastră.
Așa e, copilul se hrănește, pur și simplu, cu dragostea pe care o primește de la părinți. Doar intenția de dragoste nu contează. Copilul o percepe, ea îi permite să nu aibă o suferință majoră, deteriorări ireparabile ale stimei de sine, dar, dacă iubirea nu este urmată de acte și de gesturi concrete, el va trage singur concluziile: ei mă iubesc, dar eu nu sunt demn să trec în fața celorlalte preocupări ale părinților mei. Iar copilul va dezvolta o stima de sine mediocră, spre marea uimire a părinților care au sentimentul că și-au iubit urmașul.
Această hrană afectivă, chiar exprimată și împartășită este oare suficientă ? Ei, nu, copilul trebuie învățat să pescuiască. Dacă vrem ca mai târziu copilul să fie capabil să suscite din partea celorlalți atitudini care să-i hrănească stima de sine, trebuie să-l învățam să facă asta. Acesta este rolul educației, pe care  o putem considera drept învățarea strategiilor destinate să crească stima sa de sine: reușind în societate, fiind dorit de ceilalți ( să primească stimă, aprobare, simpatie, admirație, etc…echivalente adulte ale iubirii primite din partea părinților).
Să-l înveți pe copil să fie socialmente competent, adică să se simtă în largul lui în cadrul grupurilor și să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie este, fără discuție, una din sarcinile educative majore ale tuturor părinților. Iar cea mai bună dintre pedagogii, să nu uitați, este exemplul. Copiii interiorizează maniera în care dumneavoastră vă descurcați și vă confruntați cu propriile dificultăți. Asa că înainte de a vă ocupa de stima de sine a copiilor, ocupați-vă de…a dumneavoastră.
Exprimați-vă clar susținerea, fiind atenți să nu folosiți exclusiv mesajele indirecte (cum sunt cadourile). Exprimați-vă afecțiunea în mod regulat- ceea ce nu înseamnă în permanență.
Este bine să discutați în particular cu copilul , să-l ascultați în mod regulat vorbind despre universul său, să acordați interes activităților care îl preocupă, să împărtășiți activități cu el și să-i dați sentimentul că este unic..Să-l învățați că umorul este important și ca e bine ca, din când în când, să se ia în râs.
Este nerecomandabil să vă adresați mereu copiilor în grup (fratrie), să nu vă ocupați de el decât atunci când îi merge rău. Nu-l comparați în mod regulat cu ceilalți copii (frați, surori, verișori, colegi..). Nu-l lăsați pierdut în universul lui și nu râdeți de el în public.

Nu uitați că trebuințele noastre rămân aceleași și când devenim adulți…îndoielile noastre din copilărie determină îndoielile noastre de adulți.

Articol preluat de pe http://gabrieladobre.wordpress.com/

vineri, 25 ianuarie 2013

Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja

Un copil şi tatăl său călătoreau cu trenul. Călătoria trebuia să dureze circa o oră. Tatăl se aşeză comod şi se puse să citească o revistă. La un moment dat copilul îl întrerupse,  întrebându-l:
- Tată, ce este clădirea aceea?
Tatăl se uită să vadă ceea ce i-a arătat copilul şi răspunse :
- Este o fabrică.
Începu din nou să citească când copilul îl întrebă din nou:
- Tată, când sosim?
Tatăl i-a spus că mai au încă de mers. A început din nou să citească, dar o altă întrebare a copilului îl întrerupse, urmate apoi de alte şi alte întrebări. Tatăl, disperat, căuta un mod pentru a-l face pe copil să se distreze. Văzu în revista pe care o citea multe chipuri de oameni, o rupse în mai multe bucăţi şi o dădu copilului, invitându-l să reconstruiască acele chipuri întocmai ca la un joc de puzzle, după care se aşeză mulţumit pe scaunul său convins că băiatul va fi ocupat pentru tot restul călătoriei. Nu apucase să treacă multă vreme şi copilul exclamă:
- Am terminat!
- Imposibil!  răspunse tatăl. Nu pot să cred! Cum ai putut reconstrui imaginea aşa de repede?
Imaginea era reconstruită perfect. Copilul răspunse:
- Nu m-am fixat asupra lumii (a oamenilor celor mulţi)… căci pe cealaltă parte a foii era figura unui (singur) om; am reconstituit omul şi lumea s-a aranjat singură!

“Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!” – Osho