„Niciun copil nu este personal responsabil
de faptul că este un copil-problemă – el este doar victima unei
atitudini greșite față de conviețuirea în societate.”
Nu cu multe generații în urmă majoritatea oamenilor credeau că
viermii creșteau spontan pe carnea stricată. Au trecut mulți ani până
când a devenit o banalitate faptul că expunerea cărnii la muște era
sursa contaminării. O naivitate similară există astăzi printre mulți
dintre noi în privința așa-numitului comportament-problemă al copiilor.
Adesea, părinții și profesorii par incapabili să înțeleagă cum au apărut
aceste dificultăți la Petre sau la Maria, la Emilia sau Ion. Această
mistificare arată doar cât de puține cunoaștem în privința dezvoltării
personalității umane. Haideți sa vedem ce situații favorizează formele
uzuale ale comportamentului-problemă.
Mai întâi trebuie să definim ce înțelegem prin
„comportament-problemă”. Comportamentul-problemă, în opinia noastră,
este acel comportament care mai degrabă îi împovărează decât îi ajută pe
cei din jur. Prin prisma aceasta, copilul care acționează într-o
manieră ce împiedică libertatea celor din jurul său, este un
copil-problemă. Diagnosticarea este ușoară. Trebuie doar să ne întrebăm
dacă el este o persoană bună, cu care te înțelegi, un bun coleg pentru
cei de vârsta lui, sau dacă ne dă mai mult de furcă și mai multă
responsabilitate decât este necesar.
De-a lungul anilor de conviețuire în sânul comunității, omul și-a
dezvoltat o idee generală asupra abilității unui copil de a-și purta de
grijă la orice vârstă. Deviațiile semnificative de la această „normă”
etichetează copilul ca fiind o problemă; termenul nu înseamnă altceva
decât că persoana în cauză este mai degrabă o povară decât un ajutor
pentru noi. Înseamnă că trebuie să fim mult mai atenți în privința lui,
pentru că nu acționează într-o manieră utilă societății; el ne transferă
nouă responsabilitatea de a observa dacă dăunează sieși sau altora.
Pentru a clarifica: ne așteptăm de la un copil normal în vârstă de 3 ani
să necesite un anumit grad de atenție din partea noastră, din cauza
slăbiciunii sale fizice și a lipsei sale de experiență de viață. Dar
dacă avem de-a face cu un copil de 6 ani care necesită același grad de
atenție, atunci acesta este un copil-problemă, întrucât el ar trebui să
solicite mai puțină grijă datorită creșterii puterii sale fizice, a
coordonării și a experienței.
Este evident că evaluăm comportamentul raportat la conviețuirea
socială, ca efect al acțiunilor cuiva asupra vieții altor ființe umane.
Comportamentul „bun” este acea activitate ce conduce la un avantaj
comun, iar comportamentul „rău” include actele de delegare și omisiune
ce-l obstrucționează. Pe scurt, putem spune că toți indivizii problemă
manifestă un grad scăzut de solidaritate, zădărnicind și efortul
celorlalți în această direcție. Acesta este numitorul comun al tuturor
comportamentelor-problemă. Dovada stă în faptul că nimeni nu-și poate
imagina un copil-problemă ca fiind de ajutor.
Recunoaștem două clasificări majore ale copiilor-problemă, în funcție
de gradul lor de activitate. Un copil activ căruia îi lipsește
solidaritatea, cere ceea ce își dorește, stăpânindu-i și terorizându-i
pe ceilalți. Dacă nu ne supunem și nu facem cum vrea el, luptă până când
scoate și ultimul dram de vitalitate din noi. Nu arată interes pentru
bunăstarea celor din jurul său, decât dacă acest fapt îi aduce un
avantaj imediat.
Tipul pasiv de copil-problemă îi domină pe ceilalți prin a fi fricos
și timid; nu va fi lăsat singur. Fie prin a fi încântător, fie prin a fi
patetic, ține la dispoziția lui o persoană mai puternică, pe care se
poate baza și pe care o presează pentru soluționarea propriilor
probleme. Își domină anturajul prin demonstrații de slăbiciune, astfel
încât, adesea nu reușim să recunoaștem puterea pe care o are asupra
noastră. Totuși, la oricare dintre tipuri am face referire,
conștientizăm că suntem prea ocupați și împovărați. Niciunul dintre
tipuri nu demonstrează independență pentru că, atunci când le permitem
să iasă din sfera noastră de atenție, întotdeauna „se va întâmpla
ceva”. Vorbim, de obicei, despre pagube sau răni, pentru că asemenea
copii nu își dezvoltă simțul apartenenței la comunitate, pe care adesea
îl numim “
horse sense” (n.t. bun-simț).
Cum se formează această lipsă de solidaritate la acești copii? Există
trei situatii principale, responsabile pentru majoritatea
dificultăților lor. De departe cea mai frecventa cauză, este
supraprotecția și răsfațul în perioada primilor 3 ani de viață. Aceasta
este perioada „dulce” a copilăriei când părinții doresc să aibă un
bebeluș perpetuu. Fără să fie conștienți de consecințele actelor lor,
părinții fac din copilul lor o jucărie, ca și când acesta ar exista doar
pentru plăcerea lor. Dacă o minge se rostogolește în afara ariei de
prindere a copilului, părintele o recuperează pentru el, chiar dacă
copilul dă dovada capacității de a o recupera singur. Astfel,
independența sa abia înmugurită este zădărnicită, și copilul este
învățat să aștepte servicii de la adulți. În multe alte feluri este pus
în centrul atenției și lăsat să facă pe grozavul, pană când îi vine idea
de a fi în frunte în toate situațiile și de a aștepta de la ceilalți să
se supună și să contribuie la nevoile lui, fără a da nimic în schimb.
Centrarea pe sine devine o atitudine de bază iar, mai târziu în viață,
când se așteaptă de la el să împartă sarcinile comune ale vieții, apar
resentimentele; își dorește avantajele cu care s-a obișnuit și se
așteaptă sa fie scutit de dezavantajele sarcinilor noastre comune.
O a doua sursă de dificultate este o boală timpurie, sau o slăbiciune
organică. Boala pune întotdeauna copilul în centrul unei anxietăți
crescute și a grijii. Disconfortul resimțit din cauza propriului corp și
teama arătată de părinți, pot conduce un copil spre centrarea pe sine.
Copilul dobândește atitudinea de a fi o persoană „prețioasă” care merită
mai multă grijă decât alți copii. Chiar dacă își recuperează sănătatea,
poate ramâne agățat de ideea că este exonerat de la a arăta interes
față de alții și se simte neglijat în situația în care sunt așteptate
servicii sau activități independente din partea lui. Este ușor pentru el
să devină un „invalid profesionist” atunci când se confruntă cu
probleme care solicită contribuția sau adaptarea sa. Învață să își ofere
„simptomele” ca alibiuri pentru sine și ca motive pentru care ar trebui
să ne transfere nouă povara sa.
O a treia sursă de dificultate este neglijarea sau ura exercitate
asupra copilului. Doar puțini copii sunt cu adevărat neglijați chiar
dacă mulți nu sunt plăcuți de părinții lor. Dar un copil nedorit
dobândește timpuriu impresia că este exclus de la dragostea părinților
săi. Orice copil care se simte subevaluat tinde să devină centrat pe
sine și nesocial; va încerca „să se iubească pe sine” dacă va considera
că celorlalți nu le pasă suficient de el. Atmosferă creată în urma unui
divorț sau a certurilor dintre părinți, în care copilul nu se simte
plăcut, este baza eșecului multor copii de a dezvolta atitudinile unui
bun semen.
În general, pare că orice situație ce concentrează timpuriu atenția
copilului pe sine, poate avea drept consecință un comportament-problemă.
Sarcina noastră în asemenea situații este să îi menținem viu interesul
de a fi folositor și independent, pentru a nu deveni prea conștient de
sine, și a se îndepărta astfel de ceilalți. Trebuie să simtă că nu este
mai bun sau mai rău decât alții și nici în mod esențial diferit de ei.
Trebuie reamintit că un copil este slab și neexperimentat și este supus
riscului de a face multe greșeli. Vor fi necesari ani de abordare
experiențială și implicare în probleme de viață pentru a-și dezvolta
judecata și acuratețea. Nu putem învăța pentru el și nici nu putem să ne
punem capul bătrân pe umerii săi. Dacă acordăm prea multă atenție
micilor eșecurilor, vom avea tendința să îl îndreptăm spre prudență și
centrare pe sine. Admonestarea constantă, având ca scop grăbirea puterii
sale mentale și a judecății, este mai degrabă alimentatoare de
resentimente și impiedică dezvoltarea capacității sale de a-și face
prieteni.
Mulți părinți ambițioși doresc să le dea copiilor lor ceea ce ei
numesc „toate avantajele”, sperând să îi scutească de toate greșelile și
durerile. Prea adesea asemenea părinți, prin îndepărtarea piedicilor
din calea copiilor lor, crează pentru ei o lume ireală, în care toate
lucrurile bune sunt pe degeaba. Ca rezultat, copilul ajunge să creadă că
viața în afară trebuie să le ofere și să le dea, așa cum au făcut și
părinții lor, și că nimic nu este așteptat din partea lor în schimb.
Asemenea copii experimentează un șoc când li se solicită ceva. Sunt slab
pregatiți să îndure tensiuni datorate îndeplinirii propriilor nevoi și
dorințe, și nu cunosc partea amuzantă a străduinței alături de alții
pentru țeluri comune. Trăiesc ca și când cele mai mici dorințe ale lor
ar fi legi ce obligă comunitatea; nu se subordonează niciodată muncii
binelui comun. Când părăsesc casa pentru o comunitate mai mare și
căsătorie, manifestă resentimente față de cerințele de cooperare și
contribuție.
Viața nu ne oferă „ceva pentru nimic” și părinții ar trebui să îi
ajute pe copii să descopere acest fapt cât de curând posibil.
Conviețuirea în comunitate solicită împărțirea atât a dezavantajele cât
și a avantajele sarcinilor comune. O mână trebuie să se aștepte să o
spele pe cealaltă. Părintele care dorește să prindă fiecare muscă din
micul borcan de cremă al copilului, îi face un deserviciu și trebuie să
se aștepte, mai târziu în viață, la dificultăți în ceea ce îl privește.
Este inutil să ne așteptăm ca un copil răsfățat să devină brusc un
bastion de încredere în sine.
Problemele vieții necesită doar două calități – activitate și un
sentiment de solidaritate cu ceilalți. Cum se poate dezvolta un copil în
această direcție? Toți copii sănătoși sunt copii activi, cu excepția
intervenției cu efecte negative a adultului. Inactivitatea este
întotdeauna un semn al unei afecțiuni fizice ori a supraprotecției. În
apropierea oricărui copil inactiv veți găsi pe cineva care și-a asumat
prea multe din responsabilitățile copilului, astfel încât acesta n-a
avut nevoie să fie activ în soluționarea propriilor probleme. Părinții
unui asemenea copil trebuie să îl lase să „fiarbă în suc propriu” până
ce redescoperă inițiativa pierdută și dă dovadă de autonomie.
Dezvoltarea unui sentiment de solidaritate la un copil este o artă
fără reguli definite. Solidaritatea este o datorie a doi indivizi egali –
nu exista patroni și sclavi, nici superiori sau inferiori. Este inutil
să spunem că solidaritatea nu se obține prin multă vorbărie, ordonare,
sâcâială sau predică. Un copil îsi formează caracterul mai mult văzând
acțiunile noastre decât din ceea ce îl învățăm. Trebuie să trăim cu el
mai degrabă într-o relație ca de la om la om, decât într-o manieră
obișnuită de: „nu face cum fac eu ci cum spun eu”. Viața de familie
presupune drepturi egale și responsabilități comune. Nici copilul nici
adultul nu se bucură de privilegii speciale, fără a oferi în schimb
sacrificii și efort. Fiecare trebuie să contribuie în mod egal cu ce
primește din relatia socială, altfel, aceasta devine împovarată. Fiecare
ar trebui să aibă propriile datorii având ca scop propria întreținere,
și ar trebui sa existe multe sarcini îndeplinite laolaltă, ca un efort
comun. Nici un membru al familiei nu ar trebui să profite de pe urma
celorlalți. Accentul ar trebui pus pe contribuția fiecăruia la binele
comun, pentru a contracara tendința de a „obține ceva pe degeaba”.
Copilul-problemă, cum s-a menționat deja, trăiește într-o relație
dependentă sau parazitară, obligându-i pe alții să furnizeze pentru el;
deține astfel o poziție de putere și superioritate în cadrul familiei,
menținând-și adesea supremația prin „valoarea agasantă” a actelor sale.
Nu este niciodată ușor pentru părinți să-și recâștige drepturile o dată
ce le-au predat copilului. Singura lor șansă se află în cultivarea
bazării pe fapte în relația cu copilul. Chiar dacă a învățat să domine
prin lacrimi, temeri, istericale si alte mecanisme de șantaj, va
descoperi că nu poate exploata părinții bazați pe fapte, că trebuie să
acționeze, de bine sau de rău, asumându-și propria responsabilitate și
consecințele de rigoare (numai părintele care răsfață își asumă integral
consecințele comportamentului nesocial al copilului). N-ar trebui să
existe comentarii speciale, nici blamări sau pledoarii din moment ce
sunt de prisos. Părinții bazați pe fapte nu încearcă să „influențeze” un
copil spre un comportament bun, din moment ce copilul deține controlul.
În locul unui asemena efort greșit, părintele va face doar partea sa
din fiecare situație dată și va aștepta cu răbdare până ce copilul
înțelege că este necesar să fie îndeplinită și cealaltă jumătate.
Uităm adesea că nici un copil nu este personal responsabil de faptul
că el reprezintă o problemă – el este doar victima unei atitudini
greșite față de conviețuirea în societate. De unde a luat ideea că va
putea să trăiască mereu ca un vierme într-un măr? Propria noastra
nerăbdare de a-i netezi calea,i-a creat impresia că este treaba noas
tră
să îl servim; iar această „obținere a ceea ce vrea când vrea” devine
criteriul fiecarui moment pentru el. Nu i-am oferit posibilitatea de a
descoperi că este la fel de plăcut să dea, cât și să primească! Din
moment ce ambiția noastră ca el să reușească, precum și anxietatea
noastră față de siguranța sa l-au condus la această atitudine de viață,
trebuie să ne rescriem pașii gradual și să-i redăm independența pe care
i-am luat-o. Dacă doare sau ne sperie să îl vedem orbecăind în efortul
său, trebuie să ne întărim propriul curajul înainte de a aștepta o
creștere similară din partea lui.
Astfel, comportamentul-problemă la un copil nu este un produs generat
spontan. Este produsul unei interacțiuni dintre copil și anturajul său –
reacția unei personalități în creștere față de ambițiile și temerile
familiei sale! Dacă suntem capabili să detectăm în el partea umbrită a
personalității noastre, îl putem ajuta prin schimbarea modalității în
care relaționăm cu el. Din moment ce greșeala nu este în totalitate a
sa, nu este singurul care ar trebui să se schimbe! Solidaritatea este o
sarcină pentru doi (sau mai mulți) membrii ai speciei umane.
Autor: Willard Beecher
Dependența
de părinți din primii ani de viață este condiția primordială a
autonomiei, încrederii și siguranței lui ca adult și a capacițătii lui
de a iubi și de a fi iubit, de a avea relații sănătoase. Nu poți să fii
autonom dacă mama și tatăl tău nu au fost prezenți și nu ai putut conta
pe ei. Când copilul se simte în siguranță, atunci el poate evolua, se
poate dezvolta, este atent la nevoile lui, este empatic și trăiește cu
compasiune pentru el și ceilalți. Altfel, o mare parte a atenției lui
este centrată pe frică și teamă: mama și/sau tatăl nu sunt acolo pentru
mine. Și adună multă durere, tristețe și furie.
