Un vechi proverb românesc spune că „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Mulţi dintre noi au simţit cel puţin o dată pe pielea lor confirmarea acestor spuse. Haideti să aruncăm o privire psihologică asupra subiectului, folosindu-ne de un concept-cheie din analiza tranzacţională: triunghiul dramatic.
Pe scurt, triunghiul dramatic reprezintă o matrice de relaţionare în cheie manipulatoare, utilizată de majoritatea oamenilor pentru a-şi satisface într-o manieră mai degrabă disfuncţională diverse nevoi, asumându-şi, pe rând, cele trei „roluri” din triunghiul dramatic: Victima, Salvatorul şi Persecutorul.
Fiecare dintre noi are o poziţie iniţială preferată şi o primă comutare în triunghi în care pe care se simte cel mai confortabil să o facă (Victima care devine Persecutor, Salvatorul care devine Victimă ş.a.m.d.)
Poziţia de Victimă este aceea în care ne prezentăm ca neajutoraţi, neputincioşi, fragili şi îi invităm pe cei din jur, explicit sau nu, să ne salveze sau să ne protejeze (să rezolve o problemă pe care ne considerăm a fi incapabili să o rezolvăm singuri, ignorându-ne propriile resurse). Victima îşi afirmă întotdeauna propria nevinovăţie sau se scuză des, interior simţind că nu valorează nimic fără iubirea celorlalţi şi experimentând o nevoie constantă şi deseori inconştientă de a-i manipula pentru a obţine „dovezi de afecţiune”, deoarece îi este greu să ceară ceea ce îşi doreşte cu adevărat. „Săraca/Săracul de mine” este una dintre expresiile sale favorite, iar frica sa cea mai mare este aceea de a fi respins(ă). Prin căutarea permanentă a unui Salvator, victima evită astfel să îşi asume responsabilitatea propriilor decizii-sentimente-fapte şi crede, în secret sau explicit, că ceilalţi sunt datori să îi poarte de grijă.
Poziţia de Salvator este aceea în care manifestăm o excesivă disponibilitate de a-i ajuta pe ceilalţi, ignorând deseori capacitatea şi resursele acestora de a se ajuta singuri şi întărindu-le, astfel, poziţia de Victimă. De multe ori, însă, ajutorul oferit de un Salvator nici măcar nu a fost solicitat, acesta simţindu-se pur şi simplu obligat să uşureze o suferinţă reală sau închipuită a celorlalţi, uneori fără să verifice veridicitatea ei cu cel în cauză. Pe scurt, Salvatorul este genul care trece o bătrânică strada fără măcar ca aceasta să-i fi solicitat ajutorul, cu motivaţia secretă de a se simţi bine în forul său interior că a făcut o faptă bună. Cu toţii avem în anturajul nostru cel puţin o persoană care preferă să aibă grijă mai degrabă de nevoile (reale sau închipuite) ale celorlalţi decât de cele personale şi care se simte îndreptăţită la afecţiune-recunoştinţă etc. pentru ce a făcut pentru ceilalţi. Principala frică a Salvatorului este aceea de a nu fi nevoie de el, de a nu fi important, iar expresia favorită a acestuia este „săracul/săraca de tine”.
Poziţia de Persecutor este aceea a acuzatorului. Persecutorii critică, sunt furioşi, radicali şi autoritari, au o nevoie absolută de a câştiga şi de a avea dreptate şi sunt de cele mai multe ori inflexibili. Principala lor frică este legată de propria lor „victimizare”, respectiv de a se arăta vulnerabili sau slabi, teamă pe care o ascund de multe ori în spatele agresivităţii faţă de ceilalţi.
Poziţiile adoptate de noi în triunghiul dramatic şi comutările favorite între roluri sunt învăţate încă din copilăria timpurie, de la modelele parentale şi din anturaj, şi sunt foarte vizibile mai ales în situaţii conflictuale, de exemplu în cazul certurilor conjugale sau conflictelor de la serviciu.
Victima: Nu-ţi pasă de mine, nu însemn nimic pentru tine!
Salvatorul: Te rog, spune-mi, cu ce ţi-am greşit?
Victima: Nu contează, oricum nimănui nu-i pasă de mine!
Salvatorul: Mie îmi pasă de tine! Haide, spune-mi cum pot să te ajut?
Victima comută în Persecutor: Da, sigur, acum, în al douăsprezecelea ceas! Prea târziu, nu-mi mai pasă mie de tine acum!
Salvatorul comută şi el în Persecutor: Eşti imposibil(ă)! Nu mai ştiu ce să-ţi fac! Ţi-am făcut toate poftele, dar nimic nu te mulţumeşte!
Victima se mută din Persecutor în Salvator: Hai să nu ne mai certăm! Suntem amândoi stresaţi.
După cum se poate vedea, comutările sunt foarte rapide, iar cearta poate dura la nesfârşit. Este un joc psihologic extrem de răspândit, ale cărui beneficii secundare, ca în cazul oricărui joc psihologic, este obţinerea de recunoaştere din partea celorlalţi prin evitarea intimităţii.
Aşa cum spuneam la începutul discuţiei, fiecare dintre noi are una sau chiar două poziţii iniţiale preferate. Unii se simt mai confortabil să pară/să se simtă neajutoraţi, invitând un Salvator din anturaj pentru a începe dansul în triunghiul dramatic. După ce au fost „salvate”, Victimele comută rapid sau ulterior în Persecutor: „Tu mi-ai spus să fac aşa şi uite cum a ieşit! Tu eşti de vină!”, Salvatorul descumpănit comută în Victimă („Dar eu nu vroiam decât să te ajut!”) sau direct în Persecutor: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”
Acum să vedem cum evităm învârtirea sterilă sau încărcată de afecte negative în jurul cozii din triunghiul dramatic. Pentru aceasta există aşa-numitul „triunghi al învingătorilor”, bazat pe trei coordonate: empatie, vulnerabilitate şi asertivitate.
Empatia este cheia pentru a evita să intrăm în rolul de Salvator. Mai concret, atunci când ceva sau cineva din anturaj prezintă caracteristicile de Victimă, irezistibile pentru un Salvator, acesta poate ieşi din capcană manifestând empatie faţă de Victimă, ascultând-o. (Exemplu: „Îmi dau seama cât de greu îţi este, şi eu am avut o experienţă asemănătoare şi am descoperit într-un final că am resursele să rezolv problema. Curaj, sunt sigur(ă) că le vei găsi şi tu!”)
Pentru a evita intrarea în rolul de Victimă, cea mai eficientă strategie este ca, în loc de a-i invita pe ceilalţi să ne salveze, pasându-le astfel responsabilitatea, este preferabil să ne exprimăm propria vulnerabilitate. (Exemplu: „Simt că nu pot-nu am resurse-nu ştiu-nu am putere să trec peste asta.”) În felul acesta, ne asumăm responsabilitatea faţă de ceea ce simţim şi nu mai încercăm să le pasăm celorlalţi rezolvarea problemei, ci îi invităm mai degrabă să ne încurajeze să găsim propriile resurse de a o face.
Cea mai eficientă modalitate de a evita intrarea în rolul de Persecutor este exercitarea asertivităţii, care, este o modalitate de a fi autentic şi de a obţine ceea ce îţi doreşti fără a ignora nevoile celorlalţi şi fără a-i persecuta.
Între timp probabil că v-aţi lămurit care este poziţia voastră favorită din triunghiul dramatic şi cum puteţi evita să fiţi într-o ceartă sterilă sau pe care nu o doriţi. Sau măcar intuiţi cum să faceţi să vă certaţi mai creativ. Aplicaţiile practice ale teoriei triunghiului învingătorilor sunt extrem de numeroase. În familie, acesta vă poate ajuta să relaţionaţi sănătos chiar şi în cazul unui conflict cu partenerul, copiii sau rudele mai puţin „simpatice”. La serviciu, vă încurajăm să vă gândiţi la o relaţie concretă conflictuală pe care o aveţi cu unul dintre colegii de serviciu sau chiar cu şeful şi să identificaţi care este rolul din triunghiul dramatic din care începeţi, de obicei, cearta.
Dacă este acela de Victimă în căutarea unui Persecutor, în loc de „Nu e vina mea! Eu nu fac niciodată nimic cum trebuie.”, puteţi testa o abordare de genul: „Aşa este, a fost o greşeală din parte mea, pentru care îmi cer scuze. Ce pot face să îndrept lucrurile?”. Dacă este acela de Victimă în căutarea unui Salvator, în loc de „Mi-e imposibil să termin la timp proiectul, am avut o insomnie azi-noapte, mi-a murit peştele din acvariu etc., nu vrei să faci tu asta în locul meu?”, puteţi încerca o abordare de genul: „Îmi este greu să termin proiectul, poţi să mă ajuţi să îl terminăm împreună?”.
Dacă, de obicei, rolul preferat este acela de Salvator, asiguraţi-vă, în primul rând, că persoana pe care o „salvaţi” v-a cerut explicit ajutorul şi cât de clar este că nu faceţi în locul ei ceva ce ar putea face singură, desconsiderându-i, astfel, capacitatea de a-şi rezolva problema. În cazul în care nu ştiţi cum să procedaţi pentru a refuza ajutorul solicitat de o persoană sau vă vine foarte greu, amintiţi-vă că este ok să spunem nu şi că putem oferi celorlalţi exact atât cât ne simţim confortabil să oferim. Câteodată, cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru dezvoltarea personală a cuiva este să NU îi oferim ajutorul (mai ales în ceva ce poate face singur). Oferiţi, în schimb, disponibilitatea de a asculta o persoană, de a empatiza cu ea şi de a o încuraja să-şi găsească resursele de a-şi rezolva problema.
Dacă, de obicei, rolul preferat este acela de Persecutor, amintiţi-vă că furia nu scuză mijloacele şi că ne putem atinge obiectivele şi fără a blama, jigni, critica persoana din faţa noastră, iar acest fapt nu este o dovadă de slăbiciune, ci, dimpotrivă, de forţă interioară şi de generozitate.
Sursa: internet
